duminică, 20 iunie 2010

Farmecul ciresarului

Trandafirii













Fuchsia



Leandrul

Recolta din viitor



Recolta prezenta


Orhideea cu flori de 6 luni


Florile de piatra

Muscatele

Margaretele mici, muscatele si dafinul

Margaretele mari

Calele


Miss Blackie




Mister Schwarzie



marți, 15 iunie 2010

Disneyland Paris

Am fost la sfarsitul lunii mai sa lasam putina andrenalina acolo.

Hollywood Tower of Terror – un lift in care stai pe scaun legat cu o centura. Liftul urca pana la etajul 13 cu o viteza de 15 ori mai mare decat a unui lift obisnuit, care te face sa treci in "a patra dimensiune" – cea fara gravitatie. La punctul opririi, etajul 13, usile liftului se deschid pentru cateva secunde deasupra parcului. Urmeaza caderea in gol. Nu stii pana unde cazi, fiecare secventa a liftului (urcare sau cadere) este generata aleator, pentru a atrage in continuare si pe cei care au mai servit…Inutil sa descriu senzatia de cadere si franare, dupa care pe cea de urcare si franare, dupa care din nou cadere si franare. Daca v-ati intrebat vreodata cum este sa cazi cu liftul in gol, asta e locul in care gasiti raspunsul.

Aerosmith Rock’N Roller Coaster – un roller coaster acoperit, in care pleci de pe loc si in mai putin de 3 secunde ai atins 100 km/ora. Intunericul si muzica rock pe care o auzi in sistemul surround instalat in fiecare “masina” sunt ingredientele care completeaza perfect experienta. Desi, la viteza la care nu puteam nici sa mai tip si forta celor 4-5G ma tintuia in scaun, nu auzeam track-ul.. doar suieratul vantului pe la urechi. Am auzit-o la final, cand m-am dat jos cu picioarele tremurande: “Dude looks like a lady”.

Hipnoza Eric Clapton



E vineri seara si ma indrept grabita spre stadion. Ambele bilete sunt la mine, deci trebuie sa il astept pe C. care vine din oras. Parchez fara probleme si astept in fata intrarii principale. Am timp sa observ cat de pestrit este publicul, cum se amesteca iile si cozile impletite cu fustele pe tocuri, tineri sau de varsta a doua, parul rebel cu cel alb sau cu cel lipsa. Imi amintesc de Rolling Stones si am o strangere de inima. Imi spun “Sper sa fie mai bine decat atunci”.

Mai mult de trei sferturi din gazon este ocupat cu scaune. Ma bucur ca nu am locuri acolo – experienta isi spune cuvantul de cand la un alt concert un domn respectabil nu ne-a lasat sa dansam penru ca nu mai vedea din cauza noastra. Concertul incepe la ora 21:00, dupa ce o domnisoara in alb urca pe scena si penibil, incearca sa introduca pe cine nu avea nevoie de introducere. Fara sa se prezinte si fara niciun discurs pregatit pentru un asemenea eveniment si o asemenea onoare – sa se apropie de acelasi microfon. Eram prea entuziasmati cu totii ca suntem acolo, prea nerabdatori sa vedem ceea ce n-am sperat vreodata, asa ca am fost toleranti. Cateva huiduieli transmise din suflet au trimis-o pe prezentatoarea de ocazie in culise. Mi-e ciuda ca ea probabil a dat mana cu Slowhand.

Primele acorduri au picurat spre urechile noastre intr-o sonorizare de exceptie – Eric Clapton si Steve Winwood isi fac aparitia nepretentios, doi domni respectabili la 65, respectiv 62 de ani. Eric are pletele grizonate pana la umeri si pantalonii scurti pana la genunchi. Incepe cu aceeasi piesa cu care a inceput si la Madison Square Garden din New York – Had to cry today, perfecta pentru un start in forta. Aplauzele nu contenesc. Mi se umple sufletul sa vad un stadion plin, vibrant, receptiv la o muzica necomerciala, la blues si rock’n’roll. Ma bucur si sper ca cei care considera ca suntem un “popor de manelisti” sa ne lase si sa se duca.

Ma uimeste usurinta cu care canta amandoi – la chitara, voce sau clape deopotriva. Ce muzica dumnezeiasca iese din mainile lor fara vreun efort deosebit, fara chin, fara miscari ciudate, doar simplu, modest, hipnotic. Am iubit fiecare clipa. Eric Clapton a venit in concert cu Steve Winwood ca sa isi prezinte radacinile si sursa de inspiratie, ca sa ne demonstreze ca la 65 de ani reprezinta mai mult decat suma discurilor sale.

In incheiere, C. a concluzionat corect “Mi s-a indeplinit un vis”.

Thank you, Mr. Clapton.

Photo credit: http://www.ericclaptonmusicnews.com/