miercuri, 23 decembrie 2009

Papusha reloaded

Astazi pentru mine a fost ultima zi de lucru din acest an. Ma uit cu mirare la ultima mea postare si nu-mi vine sa cred ca a trecut mai bine de o luna de atunci. S-a cam pus praful pe blogul meu, pe povesti si pe comentarii, care si asa nu erau prea multe. Totusi, revin cu placere. Ca atunci cand redescoperi in fundul dulapului tricoul care-ti placea atat de mult, dar pe care alte toale l-au acoperit si te-au facut sa-l uiti. Nu e vorba de uitare in cazul de fata, ci mai degraba de lipsa de timp. Stiu, “ce stiu eu, ca n-am copii. O sa vad eu atunci cand o sa vina si copiii cum o sa fie”. Sper sa nu fie mai rau. Ultimele saptamani, care bat spre doua luni aproape, au fost foarte intense din punct de vedere profesional. Stau si ma intreb daca nu cumva corporatia castiga mai mult acum, pe perioada de criza, decat inainte. Acum isi permite sa inghete salarii, sa taie bonusuri, sa nu insiste sa pastreze oamenii, ba chiar sa-i impinga afara pe scari pe unii din ei. Oamenii accepta mai multe pe timp de criza, din teama de a-si pierde locul. Si ei profita. "Ramane cine vrea" sau "Sa ziceti mersi ca aveti un loc de munca" sunt noile lozinci. Insa cum sa-mi explic ca acum e mai mult de munca, acum nu mai facem fata cererilor si impletim clientii si proiectele precum sireturile de la pantofi. Acum se arata adevaratele veleitati in ale planificarii de resurse: cand ai 5 proiecte si doi oameni disponibili, cand toti vor raportul ieri si ai un singur om care stie sa le faca. Acum se vede cine si-a tinut toate ouale intr-un cos. Acum se alearga in “piata” dupa oameni si tot acum se primesc 50 - 100 de cv-uri pe un loc disponibil. Asta e imaginea de la un nivel. Un etaj mai jos, siretul de la pantofi se simte altfel: daca de la nivelul de sus pare o funda bine facuta, ce ne va ajuta sa mergem mai departe incaltati bine, de jos nodul strange in jurul gatului. Sufoca. Gatuie. Tensioneaza. Frustreaza. Oboseste. Demotiveaza.
Am trait seri la rand in care am ajuns acasa doar pentru a manca, spala, dormi. Punct si de la capat. Am trait in asteptarea weekend-ului, a diminetii cand nu trebuie sa ma trezesc si sa pornesc spre serviciu. Cand pot sa ma bucur de conversatia matinala la orizontala, cand am timp sa pregatesc si sa savurez un mic dejun, cand am timp sa-mi iubesc florile si sa traiesc dilema urmatoarei actiuni. Am fost intrebata pentru ce. Si ca atunci, si acum as putea raspunde “Nu stiu. Nu am timp sa ma gandesc”.

3 comentarii:

  1. well, desi stiu ca ai spus-o deja, nu pot sa ma abtin... pentru mine serile in care nu apuc nici sa ma spal sunt multe, desi culmea, stau toata ziua in casa, sau almost. iar cat despre diminetile in care sa te bucuri de conversatia matinala, te intreb cu uimire: ce sunt alea????

    pup, Bogdana!

    RăspundețiȘtergere
  2. Oooo, da! De la teoria corporatista la teoria exploatarii omului de catre om... putem discuta ore in sir despre asta.

    Imi pare rau, dar stiu cum e. Am trecut prin asta si, sper eu, nu voi mai trece. Dar uneori stau si ma intreb cum reuseam sa am o viata normala cand munceam de dimineata pana seara, cu sabia lui Damocles deasupra capului. Sau o credeam eu normala si ea nu era....

    Oricum, iti doresc sa te linistesti acasa, odata cu aceste sarbatori! La Multi Ani!

    RăspundețiȘtergere