luni, 27 aprilie 2009

Revenirea

Stiu ca nu am mai scris de 11 zile. Dar ce farmec ar mai avea totul daca nu ar fi si putin asteptat si incarcat de ... mister?

In sambata Pastelui am pornit pe obisnuitul traseu al vacantelor de sarbatori. Calatoria a inceput cu greu - era prima plecare din casa noastra, prima data cand trebuia sa parasim caminul si intaia oara cand ne venea greu sa facem asta. Ne-am amintit de cand locuiam la bloc si valorificam bucurosi orice prilej de a pleca de acasa... Acum este altceva, un sentiment nou si contradictoriu - ti-e dor de parinti, de locurile natale, de bunici, nepoti, livezi si de goana nebuna a masinii inspre toate acestea. Ti-e dor de casa ta inainte de a fi parasit-o. Am lasat toti copiii pe care vi i-am aratat aici, am lasat iarba semanata de o zi si am sperat in promisiunile celor pe care i-am lasat sa ingrijeasca de toti. Intorsi peste 5 zile, am aflat ca Loli nu mai era printre noi si ca Lupa disparuse. Nu e nevoie sa descriu neputinta si deznadejdea pe care am simtit-o. Si nu e nevoie sa mai vorbim despre asta sau despre cat de goala e curtea fara ele, cat de dor imi e de grija pe care o aveam de ele, cat de frumoase erau impreuna, cat de dragi imi erau.

In stransa conexiune cu plecarea noastra se afla si un set de trairi noi: in timp ce stateam cuminte pe scaunul din dreapta am inceput sa vad doar jumatati din numerele de la masinile din trafic, dupa care mi-au amortit pe rand antebratul drept si limba (ca dupa o anestezie cu xilina la doctorul stomatolog) si orice incercare de a vorbi se solda cu o insiruire de silabe neinteligibile - desi puteam sa imi formulez fraza in gand, nu o puteam rosti. De-a dreptul infricosatoare senzatia ca o iei razna. A trecut amorteala, insa a ramas o senzatie de greata si rau general. Acasa m-am intins, am stat la aer si mi-am revenit. Mama - grijulie - pentru ca simptomele nu semanau cu nimic gen cadere de calciu, criza de spasmofilie si altele din categoria usoara - m-a programat la un control neurologic. Asa ca la mai putin de o saptamana m-a insotit pentru o internare formala de o zi in spitalul municipal. Se stie doar ca la internarea de o zi nu te pune nimeni sa stai in salon cu ceilalti bolnavi, in concluzie nu iti trebuie pijama, papuci sau halatel. Nimic mai gresit. Prima intrebare la registratura a fost daca avem "pijamaluta". Ma uit la mama, ea la mine, apoi amandoua la asistenta care ridica din umeri si ne transmite compatimitor: "Procedura. Nu-i nimic, mergem la garderoba". Zis si facut. Mergem la garderoba, lasam garantie haina mea si primim in schimb una bucata camasa de noapte curata, ce-i drept, insa cu un sistem ciudat de prindere - se lega in doua locuri, insa insuficient ca sa iti pastreze anumite parti ale corpului la stadiul de intim. Mai aveam si stresul asta - pe langa cel de a umbla in ciorapi, adidasi si camasa de noapte prin spitalul municipal. O doamna ne insoteste "pe sectie". Adica in salon - asa cum nu ne venea sa credem. "Dar noi suntem aici pentru o internare de o zi", incerca mama sa le explice deznadajduita. Procedura insa... trebuia respectata. Am aterizat intr-un salon de neurochirurgie cu 4 paciente: prima batrana - operata pe creier cu un bandaj mare in jurul capului. A dormit incontinuu cu sforaituri puternice pana a venit Profesorul sa ii impinga autoritar pe infirmieri sa o aseze in sezut, pe scaun. Profesorul este seful sectiei de neurochirurgie, imposibil de ratat in costumul sau atipic de doctor - negru impozant, nu vernil, alb, roz sau alta culoare. Cand a intrat tunand si fulgerand in salon, intreband agitat pe toata lumea cate ceva, am simtit un mix de mirare cu dispret gen "ce-o fi si cu disperatul asta". Apoi i-am admirat grija pentru pacient si responsabilitatea, chiar daca insotita de un ton dictatorial catre asistente si infirmieri. Cea de-a doua batranica - victima a unei cazaturi sanatoase avea o contuzie zdravana la cap, insotita de o mana rupta si de cel mai umflat ochi pe care l-am vazut vreodata - doua pungi imense de sange coagulat - una fusese pleoapa, iar cealalta cearcan. Mi-a zambit si mi-a spus incurcata ducandu-si mana sanatoasa catre imensul hematom, ca un copil care sparsese a sasea farfurie, descompunand serviciul: "am cazut". A treia batranica primise vizita frizerului in acea dimineata. Frizerul de la neurochirurgie stie sa tunda doar zero. A patra pacienta, de maxim 30 de ani, cu niste superbi ochi verzi privea in tavan - fusese operata de hernie de disc. Mi s-a recoltat sange si am fost chemata la tomograf unde am asteptat o ora in camasa de noapte sa intru in tubul cititor... "D-voastra aveti cu contrast, deci o sa dureze mai mult". Asistenta ma invita inauntru, apoi ma aseaza pe masa, pune o vesta mare cu plumb peste mine si ma baga la tub. Ma scaneaza 5 minute, dupa care revine, imi introduce branula, apoi conecteaza seringa imensa cu substanta de contrast si simt instantaneu cum ma cuprinde o caldura generala, concentrata spre cap. Computerul termina de scanat, ma ridic, si prin crapatura usii o vad pe mama care ma privea. Ma gandesc ce-o fi in sufletul ei. Ma scutur repede de gandurile negre, eu o imbarbatez pe ea, ea pe mine si pornim inapoi spre salon. Rezultatul tomografului a fost bun, nu am nimic, in concluzie. Trebuie insa sa fac si EEG - electroenecefalograma. O asistenta tanara si simpatica imi potriveste casca de cauciuc pe cap si instaleaza pe scalpul meu un numar de aproximativ 20 de gherute cititoare de creier. Trebuie sa stau cu ochii inchisi si, mai mult, trebuie sa nu misc nici globii oculari - ceea ce imi pare imposibil - nici nu imi dau seama ca ii misc. Prima parte a scanarii se deruleaza fara incidente, casca incepe sa ma stranga de gat. Urmeaza hiperventilatia - adica "respirati timp de 3 minute ca si cum ati fi alergat o ora". Casca ma strange de gat infiorator de tare, gatul imi este uscat si ma pocneste o durere de cap ce ma panicheaza. Ma gandesc ca o sa iasa rau. Abia dupa aflu ca tocmai asta e scopul - sa induca un fel de criza... Astazi am aflat si rezultatul: bun. Totusi, peste vreo doua luni trebuie sa fac si un RMN. Dar asta atunci.. Ca sa nu anticipam si nici sa transformam blogul intr-unul medical...

5 comentarii:

  1. citesc si nu-mi vine sa cred ... sunt fara cuvinte ... altceva chiar nu stiu ce sa zic ... sa te imbarbatez? ... esti tu barbata destul ... fuck it ... de ieri tot citesc despre accidentul moto de la Timisoara si acum asta ... m-a cuprins un sentiment ciudat ... o sa fie bine ... ce nu te omoara te intareste ... se pare ca asta e moto-ul ultimelor luni la mine ... astept sa vad cat de tari putem sa ajungem ...

    RăspundețiȘtergere
  2. si unde pana mea te-au trimis astia in delegatie ? ...

    RăspundețiȘtergere
  3. sunt barbata Cata.. ca Vitoria Lipan sau Fefeleaga sau cine vrei tu. sunt sanatoasa. cel putin asa spun testele. si sunt la Tulcea. am o afinitate pentru T-towns :-)

    RăspundețiȘtergere
  4. pai si nu ti-a spus nimeni ce suspecteza? ca totusi ai avut destule simptome ca sa ti se poata spune: "ai ceva asemanator cu" sau "s-ar putea sa ai..."

    nu stiu, ceva de genul... ciudat rau! ai mai avut asa ceva? incetosare macar, sau jumatati de simptome... si mi se pare cam mult sa astepti atata ca sa faci rmn-ul. desi cred ca ai fost destul iradiata...

    hai pupici...

    imi pare rau pentru puiuti.. mai pleci de acasa acum?

    RăspundețiȘtergere
  5. Bogdana, nu am mai avut astfel de simptome, a fost prima data. Doctorul negasind nimic, nu mi-a pus niciun diagnostic. Mi-a spus ca si el in tinerete tot pe la aceasta varsta a avut ceva asemanator. Astept atat pentru RMN pentru ca da, m-am iradiat destul... De atunci sunt OK, nu am mai avut absolut nimic. Poate doar incerc o alta abordare. Iti schimbi putin optica atunci cand te controlezi de lucruri serioase.

    RăspundețiȘtergere