joi, 2 aprilie 2009

Barfa – love it or hate it. Nu exista cale de mijloc

Barfa e noua pandemie la romani. Nu mai putem spune ca este un sport national, pentru ca acesta distinctie o acordam fotbalului (desi, la cat de talentati suntem la acest sport, mai bine ne-am reorienta spre handbal sau macar spre ceva unde mai si castigam).

Mi-am inceput activitatea in campul muncii intr-o companie mica de 25-30 de angajati care facea parte dintr-un grup de firme unde activau in jur de 200 de persoane. Se barfea la un nivel discret, dar se barfea. Mai o tigara pe balcon, mai o cafea de la filtru, mai o intalnire la bere, mai o ocheada printre ficusii care desparteau birourile. Barfa era la nivel de uite ce fusta, uite-l pe ala cu amanta, uite ca vine si nevasta-sa ca o floare. Saraca de ea nu stie. Uite-o pe sotia sefului ce mishto e imbracata, uite ce masina a primit de ziua ei. Stii cat are ala salariu, uite ca aia isi scriu mesaje, unul altuia, deci sunt impreuna. Stii ca dupa bere X s-a dus la Y acasa. Smenuri, susanale.

Acum lucrez intr-o corporatie si barfa e la alt nivel. Big company, big.. barfa. Se barfeste cu multiple scopuri:
- pentru a-l atrage pe interlocutor sa iti spuna si el parerea lui sau ceva ce doar el stie, astfel incat sa mai afli vreun dedesubt;
- pentru a-ti crea apropiati – un fel de retea de informatori care sa te tina la zi cu diverse: cine la ce ora a venit, cat a stat la masa, cu cine bea ceai sau cu cine se pupa dupa orele de program;
- pentru a-l murdari pe interlocutor, astfel incat mai apoi sa poti sa spui altora ca el ti-a spus.. ce de fapt tu lansasei.

Nu se stie cine initiaza barfa, dar foarte multi o intretin, o duc mai departe, o transforma intr-un mod de a trai. Daca nu exista subiect de barfa, acesta se inventeaza. Se fabrica cu grija si se lanseaza usor catre retea. E suficient.

In general, barfa sufera si de sindromul bulgarelui de zapada care pleaca de sus cat o minge de ping-pong si ajunge la poale cat o roata de car.

Imi amintesc de o dupa-amiaza linistita in orasul meu natal, petrecuta cu o colega de liceu la o cofetarie. Langa noi se aseaza doua doamne si incep a povesti infocate. Nu auzeam clar ce vorbeau, insa ca un adevarat software de recunoscut cuvintele cheie, semnalizez intrebarea rostita de una dintre ele catre cealalta: “Auzi draga, tu il stii pe D?” unde D era chiar tata. Beculetele mi se aprind in scintilatii nebune, ii spun colegei sa taca si ma pun pe ascultat. Vreo 30 de minute au povestit biografia lui D, piperata cu pareri proprii, incluzand-o pe alocuri si pe S (adica pe mama), nemultumite, oarecum de prezenta ei in peisaj. Nu era nicio nedreptate, probabil doar cateva neadevaruri, dreptul fiecaruia la propria-i parere. Dar m-am simtit ... prost. Si atunci, pe loc, cu mintea mea de 17 ani, am decis sa transform acest simtit prost intr-un triumf asupra barfei. Primul de pana atunci. M-am ridicat in picioare si m-am indreptat spre cele doua doamne. Le-am salutat politicos si le-am intrebat “Nu va suparati, v-am auzit mai devreme vorbind despre D. Il cunoasteti?”. Ele incurcate, oarecum nestiind ce sa raspunda, le si vedeam schemele logice “daca da, atunci ceva, daca nu, atunci altceva”. Ca sa nu le mai chinui le spun “Imi pare bine sa va cunosc. Eu sunt A, fiica lui D”. Stupoare, ochi holbati, bale in coltul gurii. Fac stanga imprejur si plec in graba, chicotind, chinuindu-ma sa nu rad de fapt in hohote de fetele impietrite cu zambetele amabile transformate in grimase. Le durea centrul nervos al barfei.

Daca acum 12 ani am putut sa triumfez asupra barfei, aplicandu-i o lovitura kung fu, acum imi vine greu sa ii fac fata. Ma gandesc cum s-ar simti persoana barfita, daca ar fi un fir de praf cu ochi si urechi si ar auzi ceea ce, atat de impersonal, SE spune. Probabil, la fel cum m-am simtit si eu in cofetarie, desi nu ma aflam direct in colimator. Astfel, am decis ca primul pas in acest razboi sa fie neparticiparea la orice discutie cu caracter de barfa. Chiar daca asta inseamna izolare, neprietenie sau muuulte intrebari de genul “esti suparata?”, “s-a intamplat ceva?”, “esti in silenzio stampa?”. Oare daca le raspund “nu mai barfesc” se supara?

5 comentarii:

  1. cand te fac o barfa?? :)

    si, ca sa iti raspund la intrebare, da, se vor supara, si vei fi exclusa, si vei fi considerata nesociabila, cu nasul pe sus si vei fi barfita mai abitir decat ceilalti, si iti pasa?????

    RăspundețiȘtergere
  2. se vede ca nu mai ai cu cine sa vorbesti ... de cand am plecat eu ... nu spun ca noi barfeam .. noi vorbeam :))))

    RăspundețiȘtergere
  3. Excelent....sunt mândră de ce am eu.

    RăspundețiȘtergere
  4. Uraaaa.... AM REUȘIT!
    Ghici cine este anonimul?

    RăspundețiȘtergere
  5. @Bogdana: nu-mi pasa, e drept.

    @Cata: am inceput sa pun in aplicare noua atitudine de luni si functioneaza. am dat cateva explicatii in stanga si in dreapta, dar nu extinse. e bine, pot sa spun ca viata e mult mai linistita pe strada asta: e mai putin trafic, mai putina agitatie. nu s dau lupte de strada si nu se arunca cu cocktail-uri Molotov.

    @Anonim: S?

    RăspundețiȘtergere