miercuri, 29 aprilie 2009

Meniuri multilingvistice

Impartasesc cu voi mai jos niste fotografii facute anul trecut. Reprezinta dovezi clare ale poporului roman extrem de poliglot.






Autumn in New York


while in Tulcea... Un film despre dragoste si iminenta despartirii datorita unei boli necrutatoare. Recunosc ca am plans la filmul asta, patetic, la hotel. Dupa, am scris un sms siropos si m-am culcat.

Filmul te duce cu gandul la Love Story... E asemanator - ea moare la sfarsit, punand capat unei frumoase povesti de dragoste. E ravasitoare lupta lui cu soarta, incercarea de a face tot ce ii sta in puteri, impacarea ei cu ce va urma. In fata mortii, singurul lucru pe care il poate spune este "Nu vreau sa te parasesc". Mi s-a parut cea mai trista declaratie de dragoste.

Filmul e plin de simbolic - primi fulgi de zapada in New York, ultima strangere de mana intre cei doi, stolul de pescarusi cu tipetele lor triste zburand pe langa Hudson River, lebada oglindindu-se in apa.. atat de delicata, amintindu-ne de Wynona.

Scor imdb: 4.7 din 10 (cam mic... dar filmul e din 2000)

marți, 28 aprilie 2009

Salau Bon Femme

Sunt la Tulcea cate patru zile pe saptamana timp de cinci saptamani. Am uitat aparatul foto acasa, dar mai am timp sa va arat imprejurimile.

Sunt pe malul Dunarii, deci voi manca peste in toate formele... Pe masa noastra in aceasta seara am vazut bors de peste (cu borsul in farfurie adanca si pestele pe alta farfurie, separat), zacusca de somn, salau pe gratar cu cartofi natur si mujdei. Eu m-am delectat cu salau Bon Femme - o farfurie in mijlocul careia trona un file de salau, inconjurat de piure, totul acoperit cu un strat subtire de branzica si gratinat la cuptor. Divin. Si desi am decis sa o las mai incet cu dulciurile, nu am rezistat in fata unei pere fierte cu inghetata. Detaliul picant (de fapt, dulce) este ca in loc de cotor, para avea finetti... Toate astea cu un Pinot Gris la Restaurantul hotelului Delta. Enjoy!

luni, 27 aprilie 2009

Revenirea

Stiu ca nu am mai scris de 11 zile. Dar ce farmec ar mai avea totul daca nu ar fi si putin asteptat si incarcat de ... mister?

In sambata Pastelui am pornit pe obisnuitul traseu al vacantelor de sarbatori. Calatoria a inceput cu greu - era prima plecare din casa noastra, prima data cand trebuia sa parasim caminul si intaia oara cand ne venea greu sa facem asta. Ne-am amintit de cand locuiam la bloc si valorificam bucurosi orice prilej de a pleca de acasa... Acum este altceva, un sentiment nou si contradictoriu - ti-e dor de parinti, de locurile natale, de bunici, nepoti, livezi si de goana nebuna a masinii inspre toate acestea. Ti-e dor de casa ta inainte de a fi parasit-o. Am lasat toti copiii pe care vi i-am aratat aici, am lasat iarba semanata de o zi si am sperat in promisiunile celor pe care i-am lasat sa ingrijeasca de toti. Intorsi peste 5 zile, am aflat ca Loli nu mai era printre noi si ca Lupa disparuse. Nu e nevoie sa descriu neputinta si deznadejdea pe care am simtit-o. Si nu e nevoie sa mai vorbim despre asta sau despre cat de goala e curtea fara ele, cat de dor imi e de grija pe care o aveam de ele, cat de frumoase erau impreuna, cat de dragi imi erau.

In stransa conexiune cu plecarea noastra se afla si un set de trairi noi: in timp ce stateam cuminte pe scaunul din dreapta am inceput sa vad doar jumatati din numerele de la masinile din trafic, dupa care mi-au amortit pe rand antebratul drept si limba (ca dupa o anestezie cu xilina la doctorul stomatolog) si orice incercare de a vorbi se solda cu o insiruire de silabe neinteligibile - desi puteam sa imi formulez fraza in gand, nu o puteam rosti. De-a dreptul infricosatoare senzatia ca o iei razna. A trecut amorteala, insa a ramas o senzatie de greata si rau general. Acasa m-am intins, am stat la aer si mi-am revenit. Mama - grijulie - pentru ca simptomele nu semanau cu nimic gen cadere de calciu, criza de spasmofilie si altele din categoria usoara - m-a programat la un control neurologic. Asa ca la mai putin de o saptamana m-a insotit pentru o internare formala de o zi in spitalul municipal. Se stie doar ca la internarea de o zi nu te pune nimeni sa stai in salon cu ceilalti bolnavi, in concluzie nu iti trebuie pijama, papuci sau halatel. Nimic mai gresit. Prima intrebare la registratura a fost daca avem "pijamaluta". Ma uit la mama, ea la mine, apoi amandoua la asistenta care ridica din umeri si ne transmite compatimitor: "Procedura. Nu-i nimic, mergem la garderoba". Zis si facut. Mergem la garderoba, lasam garantie haina mea si primim in schimb una bucata camasa de noapte curata, ce-i drept, insa cu un sistem ciudat de prindere - se lega in doua locuri, insa insuficient ca sa iti pastreze anumite parti ale corpului la stadiul de intim. Mai aveam si stresul asta - pe langa cel de a umbla in ciorapi, adidasi si camasa de noapte prin spitalul municipal. O doamna ne insoteste "pe sectie". Adica in salon - asa cum nu ne venea sa credem. "Dar noi suntem aici pentru o internare de o zi", incerca mama sa le explice deznadajduita. Procedura insa... trebuia respectata. Am aterizat intr-un salon de neurochirurgie cu 4 paciente: prima batrana - operata pe creier cu un bandaj mare in jurul capului. A dormit incontinuu cu sforaituri puternice pana a venit Profesorul sa ii impinga autoritar pe infirmieri sa o aseze in sezut, pe scaun. Profesorul este seful sectiei de neurochirurgie, imposibil de ratat in costumul sau atipic de doctor - negru impozant, nu vernil, alb, roz sau alta culoare. Cand a intrat tunand si fulgerand in salon, intreband agitat pe toata lumea cate ceva, am simtit un mix de mirare cu dispret gen "ce-o fi si cu disperatul asta". Apoi i-am admirat grija pentru pacient si responsabilitatea, chiar daca insotita de un ton dictatorial catre asistente si infirmieri. Cea de-a doua batranica - victima a unei cazaturi sanatoase avea o contuzie zdravana la cap, insotita de o mana rupta si de cel mai umflat ochi pe care l-am vazut vreodata - doua pungi imense de sange coagulat - una fusese pleoapa, iar cealalta cearcan. Mi-a zambit si mi-a spus incurcata ducandu-si mana sanatoasa catre imensul hematom, ca un copil care sparsese a sasea farfurie, descompunand serviciul: "am cazut". A treia batranica primise vizita frizerului in acea dimineata. Frizerul de la neurochirurgie stie sa tunda doar zero. A patra pacienta, de maxim 30 de ani, cu niste superbi ochi verzi privea in tavan - fusese operata de hernie de disc. Mi s-a recoltat sange si am fost chemata la tomograf unde am asteptat o ora in camasa de noapte sa intru in tubul cititor... "D-voastra aveti cu contrast, deci o sa dureze mai mult". Asistenta ma invita inauntru, apoi ma aseaza pe masa, pune o vesta mare cu plumb peste mine si ma baga la tub. Ma scaneaza 5 minute, dupa care revine, imi introduce branula, apoi conecteaza seringa imensa cu substanta de contrast si simt instantaneu cum ma cuprinde o caldura generala, concentrata spre cap. Computerul termina de scanat, ma ridic, si prin crapatura usii o vad pe mama care ma privea. Ma gandesc ce-o fi in sufletul ei. Ma scutur repede de gandurile negre, eu o imbarbatez pe ea, ea pe mine si pornim inapoi spre salon. Rezultatul tomografului a fost bun, nu am nimic, in concluzie. Trebuie insa sa fac si EEG - electroenecefalograma. O asistenta tanara si simpatica imi potriveste casca de cauciuc pe cap si instaleaza pe scalpul meu un numar de aproximativ 20 de gherute cititoare de creier. Trebuie sa stau cu ochii inchisi si, mai mult, trebuie sa nu misc nici globii oculari - ceea ce imi pare imposibil - nici nu imi dau seama ca ii misc. Prima parte a scanarii se deruleaza fara incidente, casca incepe sa ma stranga de gat. Urmeaza hiperventilatia - adica "respirati timp de 3 minute ca si cum ati fi alergat o ora". Casca ma strange de gat infiorator de tare, gatul imi este uscat si ma pocneste o durere de cap ce ma panicheaza. Ma gandesc ca o sa iasa rau. Abia dupa aflu ca tocmai asta e scopul - sa induca un fel de criza... Astazi am aflat si rezultatul: bun. Totusi, peste vreo doua luni trebuie sa fac si un RMN. Dar asta atunci.. Ca sa nu anticipam si nici sa transformam blogul intr-unul medical...

joi, 16 aprilie 2009

Poze cu copiii

Asa cum am promis, astazi avem poze cu...

...Copiii pe patru picioare

Copilul mare - Lupa



Copilul mic - Loli

...Copiii de afara
Caisul


Zambila



Lalelele



Patria bulbilor




...Copiii din casa
Yucca




Castanul de Ikea




Benjamin


Mai avem si alti copii in grija. Revin.

marți, 14 aprilie 2009

To care or not to care

Citeam deunazi intr-o revista pentru femeile care stiu sa se miste (sic!) un editorial al Simonei Catrina al carei stil ma fascineaza si ma binedispune. Simona povestea din propria-i experienta cum se aranjeaza 4 zile din 5. In a 5-a zi, parul nu e la locul lui, tenul e uscat si fondul de ten se aseaza ca peste niste solzi, rimelul, pudra, rujul, gloss-ul – toate lipsesc cu desavarsire. Si fireste, ca in legile lui Murphy, in ziua aceea apar intalnirile de mult timp asteptate, intalnirile nearanjate, cele pe nepregatite, cu persoane in fata carora chiar ti-ai dori sa arati like in one of your best days...

Mi-am amintit de editorialul Simonei in momentul in care, privindu-mi unghiile azi dimineata le-am gasit inegale si muncite in gradina, nelacuite si napadite de pielita translucida. De cand ne-am mutat m-am neglijat din acest punct de vedere. Stiu ce veti spune – indiferent care ii sunt prioritatile, o femeie nu trebuie sa se neglijeze pe sine insasi. La mine nu merge asa, pentru ca am darul acela mostenit genetic de a ma pune pe ultimul loc atunci cand in programul meu se ingramadesc o multime de activitati. Am avut o viata aglomerata in ultimul timp – in ultimul an, mai exact. Am sarit vizitele la cosmetica si mi-am aranjat manechiura singura, cate 20 de minute duminica seara – o data la doua saptamani. Ceea ce ma intriga este ca, desi sunt constienta de rezultatele acestei lipse de timp pentru sine, pret pe care l-am platit constant in contul nesatul al noii noastre case, ma cuprinde frustrarea atunci cand vad in jurul meu femei aranjate si ingrijite. M-am surprins zilele trecute uitandu-ma cu admiratie la asistenta departamentului nostru – dichisita ca in fiecare zi, unghii perfecte (mi s-a confesat ca si le face singura o data pe saptamana si ca are pe ele 3 straturi de lac), machiata, coafata... Am intrebat-o daca spala vase, mi-a spus sincer ca da. Ei fetelor, eu nu – mi-am cumparat masina de spalat vase ca sa scap de chinul asta. Deci am toate circumstantele sa nu simt nevoia de a-mi ascunde degetele in pumni. Celalalt factor care duce la distrugerea manechiurii este gradinaritul - cine stie, cred ca ma aproba. Acum sunt mandra ca duminica am lucrat in gradina cu manusi – o pereche speciala pentru aceasta activitate care a costat cat una de piele. Dar a fost bine, pentru protectia cuticulelor mele netaiate.

Simt ca din nou sunt intr-un punct in care it’s either one way or another. Nu mai merge asa. Cred ca trebuie sa schimb ceva in programul meu (probabil sa ma trezesc mai devreme sau sa merg la culcare mai tarziu), astfel incat sa fac loc si acestor rasfaturi, indiferent daca mi le ofer singura sau apelez la terti specializati.

Maine am o intalnire importanta. In seara aceasta ma aranjez si dau startul unei noi ere a ingrijirii personale, a luptei cu tot ce e nedorit pe corpul meu. Inainte insa voi achizitiona un lac pentru baza si apoi unul pentru coating – asa am auzit ca se face...

vineri, 10 aprilie 2009

Briefing de vineri

Se incheie o saptamana lucratoare cu adevarat. Am fost ocupata la serviciu si cred ca asta s-a vazut si in lipsa post-urilor pe blog.
Chiar daca nu am petrecut ore suplimentare la birou, nu-mi amintesc de vreo seara din aceasta saptamana in care sa ajung acasa mai devreme de ora 21:00. Sunt obosita si astept sa ajung acasa astazi mai repede, pentru a ma bucura de soare si gradina.
Apropos de gradina: suntem intr-un stadiu destul de avansat cu acest proiect – am reusit sa nivelam si sa intindem un strat de pamant de padure, ca sa putem insamanta cu gazon. Avem mici probleme de comunicare cu echipa de specialisti, care se incepe 3 task-uri din acest proiect si nu termina niciunul: avem 2 cadre sudate pentru porti si noua ne trebuie 3. Avem 90% din alei finalizate, dar nu si pe cea care ne duce de la poarta in casa, astfel incat tot pamantul si nisipul e pe terasa si de acolo, in casa. Avem 80% din pamantul de padure intins, dar nu pe cei 20% din teren unde vreau sa plantez trei puieti de zmeura pe care i-am cumparat de sambata trecuta. Cam asta e stadiul proiectului. Echipa lucreaza incet, fiind formata dintr-un singur membru, a inceput sa ceara bani – desi ne intelesesem ca platim onorariile la finalul proiectului. Din alt punct de vedere insa, nu m-as arunca la critici prea aspre: nu cred ca e usor sa muti pamantul cu roaba: incarca roaba, impinge roaa, descarca roaba, intinde pamantul...
Joi seara am descoperit cu uimire ca doua din lalelele plantate de mama vor inflori! In schimb la pomii fructiferi si la magnolie ne uitam infiecare seara si masuram din ochi cat au mai crescut bobocii si sansele de a avea si niste floricele anul asta – chair daca peste tot in gradinile serioase e totul inflorit. Noi suntem mai mici... Si o sa va pun si poze. Promit.

P.S. Multumesc tuturor celor care nu ma cunosc si sunt interesati de blogul meu. Ma bucura prezenta voastra pe aici :-).

duminică, 5 aprilie 2009

De weekend

1. Din categoria Handicapati in front desk

Locatia: Snack Attack in timp ce asteptam sa mi se incalzeasca un panino cu sunca de curcan si un latte machiato. Un client observa ca lipsesc 4 din cele 5 masute cu scaunele disponibile clientilor si incepe urmatorul dialog cu vanzatoarea:
El: Ce faceti, dati faliment?
Ea: Nu m-ar mira.
El (vizibil surprins): Pai ce, tu nu lucrezi aici?
Ea: Dar ce, Snack Attack-ul e al meu?! Nu m-as mira sa dea astia faliment, la ce preturi au la produse. De luni o sa platiti si pungile, ca nu era suficient cat de scumpe erau produsele.
El (depasit de situatie): Mda...

2. Din categoria Si noua ne place fotbalul

Locatia: Bricostore, in timp ce cautam stand-ul unde puteam sa vad cum arata deck-ul pentru placari exterioare. Un angajat asculta meciul din etapa x la radioul unei cabine de dus. Pozitie incomoda, in picioare, cu capul varat intre usile intredeschise ale cabinei. Din dragoste de fotbal.

vineri, 3 aprilie 2009

Daca ar fi sa fiu

Primita de la Bogdana, the latest leapsa:

Ce as vrea sa fiu daca as fi

  • O floare: lalea
  • Un anotimp: primavara
  • O culoare: albastru
  • Un animal: pasare
  • Un obiect vestimentar: esarfa
  • O piesa de mobilier: secretaire
  • O piesa muzicala: The feather theme – Alain Silvestri pentru coloana sonora Forrest Gump
  • Un vers: “dar tu stii ca, daca asezi lucrurile din nou, jocul al doilea iti este poate mai pretios decat primul” – Stefan Augustin Doinas
  • Un peisaj: lacurile Plitvice, Croatia
  • Un obiect: aparat de fotografiat
  • Un instrument muzical: flaut
  • Un copac: mesteacan
  • Un oras: Positano
  • Persoană publica: un mix de Charlize, Nicole, Gwyneth
  • O persoana apropiata: Anca
  • O carte: Arta conversatiei
  • Un fel de mancare: budinca de macaroane cu branza si stafide
  • Un supererou: Bolt
  • Un fenomen al naturii: noctiluca scintillans
  • O masina: Honda Civic
  • Un fruct: capsuna
  • O parte a corpului: ochiul
  • Un film: Something’s Gotta Give

Dau leapsha mai departe catre Pinkutza

joi, 2 aprilie 2009

Barfa – love it or hate it. Nu exista cale de mijloc

Barfa e noua pandemie la romani. Nu mai putem spune ca este un sport national, pentru ca acesta distinctie o acordam fotbalului (desi, la cat de talentati suntem la acest sport, mai bine ne-am reorienta spre handbal sau macar spre ceva unde mai si castigam).

Mi-am inceput activitatea in campul muncii intr-o companie mica de 25-30 de angajati care facea parte dintr-un grup de firme unde activau in jur de 200 de persoane. Se barfea la un nivel discret, dar se barfea. Mai o tigara pe balcon, mai o cafea de la filtru, mai o intalnire la bere, mai o ocheada printre ficusii care desparteau birourile. Barfa era la nivel de uite ce fusta, uite-l pe ala cu amanta, uite ca vine si nevasta-sa ca o floare. Saraca de ea nu stie. Uite-o pe sotia sefului ce mishto e imbracata, uite ce masina a primit de ziua ei. Stii cat are ala salariu, uite ca aia isi scriu mesaje, unul altuia, deci sunt impreuna. Stii ca dupa bere X s-a dus la Y acasa. Smenuri, susanale.

Acum lucrez intr-o corporatie si barfa e la alt nivel. Big company, big.. barfa. Se barfeste cu multiple scopuri:
- pentru a-l atrage pe interlocutor sa iti spuna si el parerea lui sau ceva ce doar el stie, astfel incat sa mai afli vreun dedesubt;
- pentru a-ti crea apropiati – un fel de retea de informatori care sa te tina la zi cu diverse: cine la ce ora a venit, cat a stat la masa, cu cine bea ceai sau cu cine se pupa dupa orele de program;
- pentru a-l murdari pe interlocutor, astfel incat mai apoi sa poti sa spui altora ca el ti-a spus.. ce de fapt tu lansasei.

Nu se stie cine initiaza barfa, dar foarte multi o intretin, o duc mai departe, o transforma intr-un mod de a trai. Daca nu exista subiect de barfa, acesta se inventeaza. Se fabrica cu grija si se lanseaza usor catre retea. E suficient.

In general, barfa sufera si de sindromul bulgarelui de zapada care pleaca de sus cat o minge de ping-pong si ajunge la poale cat o roata de car.

Imi amintesc de o dupa-amiaza linistita in orasul meu natal, petrecuta cu o colega de liceu la o cofetarie. Langa noi se aseaza doua doamne si incep a povesti infocate. Nu auzeam clar ce vorbeau, insa ca un adevarat software de recunoscut cuvintele cheie, semnalizez intrebarea rostita de una dintre ele catre cealalta: “Auzi draga, tu il stii pe D?” unde D era chiar tata. Beculetele mi se aprind in scintilatii nebune, ii spun colegei sa taca si ma pun pe ascultat. Vreo 30 de minute au povestit biografia lui D, piperata cu pareri proprii, incluzand-o pe alocuri si pe S (adica pe mama), nemultumite, oarecum de prezenta ei in peisaj. Nu era nicio nedreptate, probabil doar cateva neadevaruri, dreptul fiecaruia la propria-i parere. Dar m-am simtit ... prost. Si atunci, pe loc, cu mintea mea de 17 ani, am decis sa transform acest simtit prost intr-un triumf asupra barfei. Primul de pana atunci. M-am ridicat in picioare si m-am indreptat spre cele doua doamne. Le-am salutat politicos si le-am intrebat “Nu va suparati, v-am auzit mai devreme vorbind despre D. Il cunoasteti?”. Ele incurcate, oarecum nestiind ce sa raspunda, le si vedeam schemele logice “daca da, atunci ceva, daca nu, atunci altceva”. Ca sa nu le mai chinui le spun “Imi pare bine sa va cunosc. Eu sunt A, fiica lui D”. Stupoare, ochi holbati, bale in coltul gurii. Fac stanga imprejur si plec in graba, chicotind, chinuindu-ma sa nu rad de fapt in hohote de fetele impietrite cu zambetele amabile transformate in grimase. Le durea centrul nervos al barfei.

Daca acum 12 ani am putut sa triumfez asupra barfei, aplicandu-i o lovitura kung fu, acum imi vine greu sa ii fac fata. Ma gandesc cum s-ar simti persoana barfita, daca ar fi un fir de praf cu ochi si urechi si ar auzi ceea ce, atat de impersonal, SE spune. Probabil, la fel cum m-am simtit si eu in cofetarie, desi nu ma aflam direct in colimator. Astfel, am decis ca primul pas in acest razboi sa fie neparticiparea la orice discutie cu caracter de barfa. Chiar daca asta inseamna izolare, neprietenie sau muuulte intrebari de genul “esti suparata?”, “s-a intamplat ceva?”, “esti in silenzio stampa?”. Oare daca le raspund “nu mai barfesc” se supara?

miercuri, 1 aprilie 2009

Vata pe bat nu e o cauza pierduta

Sambata seara l-am vazut la televizor pe Snoop Dog (in emisiunea Snoop Fatherhood pe E!ntertainment) in timp ce le pregatea copiilor vata pe bat. Mi-am dat seama ca nu am mai incercat de mult senzatia de bucurie cand primesti in mana batul cu valatucul dulce, ca nu am mai strans de mult timp intre degete aglomeratia ciudata de zahar pentru ca apoi sa o topesc plescaind satisfacuta. Duminica, ma gandesc sa profit de vremea frumoasa de afara si sa pornesc spre oras in cautarea “treat-ului” mult visat.

Duminica:

  1. nu mai avem cafea. Zero, nada, nichts. Niciun bob, niciun plic, niciun praf. Rezultatul – durere de cap, nauceala matinala, lipsa de energie. Trebuie sa plec numaidecat.
  2. nu-mi porneste masina. Dau o cheie, dau doua chei, 10 chei. Nimic. Deschid capota. Hmm. Ca sa ma uit la ce? Vine un echipaj BGS in patrula si norocul meu – ma intreaba daca pot sa ma ajute. Picture this: eu, neajutorata, decofeinizata, gata sa plang de nervi, cu ochelari de soare ca sa imi protejeze privirea fotosensibila, deci, Eu. Si un Baiat de la BGS de 2m pe 1m gata sa ma ajute. Ma pune sa dau la cheie – "clar, e de la baterie". Ma intreaba dojenitor daca am lasat luminile aprinse. Ii arunc o privire sictirita, pesemne ca nu o vede din cauza ochelarilor si scap un "nu, sigur ca nu". Ma pune sa aprind farurile – merg. Sa claxonez – merge. Deci nu e de la baterie. Ca un adevarat doctor de masini, vine cu urmatorul diagnostic: bujiile. Iar privirea, iar pavaza ochelarilor si scap un "dar tocmai ce le-am schimbat la ultima revizie" adica in decembrie. Intr-un final vine cu ideea salvatoare: "sa va imping putin?". Motorul porneste dupa 20 de cm, ca si cum, jignit de imboldul fals, ne transmite ca de fapt el nu a avut nimic. Si plec. Ii multumesc fericita salvatorului care mi-a deschis drumul spre cafea si accelerez in tromba prin colbul ulitei.
  3. decid ca nu se cade sa fii singur in asftel de zile insorite si ciripitoare si o cooptez pe vara-mea in periplul meu bucurestean. Tocmai ce se trezise si micuta de ea, la ora 12, dupa sambata. “Cum, tu nu stii ca eu ies in fiecare sambata?”. Eh, nu stiam. Ma gandesc ca m-am blazat sau maturizat sau imbatranit. E cu opt ani mai mica decat mine, deci nu putem avea aceleasi preocupari, acelasi stil de viata. Dar, recunosc, am momentele mele de invidie admirativ – contemplativa asupra vietii ei de studenta. Filozofia pe subiectul Cursul vietii duminica la ora 13 dupa ce nu ai baut nicio cafea dauneaza grav sanatatii.
  4. unde mergem? Imi amintesc de o cafenea descoperita din greseala in Bucurestiul vechi, in zona Lipscani. In vara lui 2007, parca. Se facea ca servisem pranzul intr-un restaurant din zona. Toropeala mare de dupa ne-a impins spre tot felul de cotloane ale strazilor intortocheate. Smardan, Selari, Sticlari. Si o vedem. Cu “inauntru” si “afara”, amenajat intre doua cladiri vechi, de unde nu veneau mirosuri dubioase, cu copaci, pasari, racoare naturala, neconditionata, nu se auzea nimic, nu eram in Bucuresti. Superb. Mi-a lasat o amintire placuta si mi-am dorit sa revin. Si am incercat din nou in primavara 2009, duminica. Am luat-o dupa acelasi traseu. Restaurant.Smardan, Selari, Sticlari. Nimic. De doua ori. Tot nimic. Am cedat si din disperare dupa cofeina ne-am asezat la o terasa oarecare, afara.
  5. dupa ce am inceput sa-mi recapat toate simturile, tabloul din jurul meu a prins adevaratele-i tuse. Tranzitia de la un cartier de rromi la Centrul Vechi cosmopolit este groteasca. Betivi fara dinti in gura, cu pet-urile de bere si salamul Victoria langa ei se intrec in a ridica bucati mari de ciment din caldaram, admirandu-si tatuajele obscure. Mai departe, restaurante trendy, amenajate in ultimele tendinte, bicolor, extrem de bine gandite, cu meniuri fine si clienti de soi. Ma uit la mese si disting haine bune, ochelari de soare, conversatii la un nivel educat. Parfumuri amestecate imi dau de inteles ca e lume buna. La doi metri in fata, o echipa de puradei joaca fotbal in mijlocul strazii, in dreptul unui gang unde zac de ani, probabil, plapumi verzi roase de sobolani, toale, fotolii fara burete, vase de wc sparte, mizerii, mirosuri pestilentiale. O englezoaica cu un pahar de plastic in mana merge agale si priveste. Ma intreb oare ce-o fi in capul ei? Nu apuc sa imi si raspund ca o vad vorbind cu unul din echipa puradeilor care ii arata spre pahar si ii spune raspicat "P R A J I T U R A". Ea ii replica intr-un accent perfect, "I don’t understand, but this is tea. T E A". Imi pun ochelarii ca si cum as vrea sa intru sub acoperire si o grabesc pe vara-mea: "Hai sa plecam de aici". In drumul nostru depasim grupul caruia i se alaturase si englezoaica. Hmm. Tourists...
  6. iesim din labirint si ajungem in Calea Victoriei. Unde putem manca vata pe bat? Eu stiu ca doar in Herastrau, in spate la Muzeul Satului, langa parcul de distractii. Haidem. Pornim. Liber, trafic lejer. Parchez spre Primaverii ca sa traversam parcul pe jos, sa ne bucuram si noi de verde, de flori.. Intram. Daca vreodata credeti ca va duceti intr-un parc cum e Herastraul ca sa va relaxati, faceti o mare greseala. Puhoi de lume. Lume pe role, lume pe biciclete, lume cu caini, iubiti pupandu-se de mama focului, batrani, familii, cocalari ascultand manele la telefoanele celulare, tricouri negre cu scris argintiu, pirande de Spania cu covrigi de aur la urechi – ca sa rezumam – o lume pestrita. Extrema. Traversam parcul, insula trandafirilor, admiram rondurile si ne oripilam de toaletele expuse in miezul zilei, de volumul dat la maxim al discutiilor purtate parca atat de aproape de urechile noastre, ne induiosam la un Bichon maltez extrem de pufos si intr-un final ajungem la vata. E coada: nu-s eu singura pofticioasa. Ma uit in zare si vad parcul de distractii. Se aud manele, evident, si, prin fumul tarabelor cu mici, se distinge roata. Prater, yeah right... Ne luam in primire betele cu vata si pornim inapoi spre masina pe acelasi traseu.

O plimbare in Herastrau face mai mult decat un studiu al tendintelor socio-umane in spatiul bucurestean.