marți, 3 februarie 2009

Slovacia

Anul trecut am primit propunerea de a ne petrece vacanta de iarna in Slovacia, la munte. Si am acceptat pe loc, constienti fiind ca de unii singuri nu ne-am fi urnit sa plecam, avand in vedere anul nu tocmai usor ce se incheia. Am imbarcat bocancii de snowboard (fara placi, acestea neincadrandu-se in categoria must have pentru sezonul iarna 2008 - 2009), doua valize de pulovere si am plecat voiosi, cu masina.

Dupa doua popasuri de cateva zile (la ai mei, la ai lui, dupa datina si pozitionare geografica) ne-am pus problema totusi, cum se numesc muntii aia unde ne ducem noi si .. oare o fi zapada? Cum au trecut cativa ani de cand recitam in fata tablei de unde izvoraste Dunarea si cati afluenti are, la prima intrebare ne-am dat cu presupusul - ca or fi Tatra, ca or fi Carpatii... Dupa ce am dezbatut o ora tema si am ajuns la discutii referitoare la Muntii Dobrogei, ne-am mutat atentia catre a doua intrebare. La care nu ne puteam da singuri raspunsul si nici vreo emisiune meteo nu prezenta timpul probabil pe partiile unui munte fara nume, deocamdata. Ne uitam pe internet, strig triumfatoare. Semnal de date slab, confectionam o antena sa-l amplificam putin. Si aflam - masivul Fatra Mica, din muntii Fatra - Tatra, din lantul Carpatilor Vestici Interiori. Rasuflu surata, am avut cu totii putina dreptate.

Zapada este, fericire, pornim. Dupa un drum linistit pe autostrazile Ungariei, intram in Slovacia, unde nu mai calcasem de cand mergeam in spatiul Schengen ocolind Austria. Peisaje sarace, orase mici, case mici, lume putina spre deloc. Zapada deloc pe carosabil, ce bine... Si ce-ar fi un drum intr-o tara straina fara GPS-ul care iti indica stanga, in timp ce indicatorul sclipeste dreapta? Bineinteles ca se intampla, urmam GPS-ul si ajungem pe un drum unde se circula pe o singura banda, salbatic, atat de salbatic incat ne oprim intr-o frana neasteptata pentru a ceda trecerea unei turme de mistreti care trecea neregulamentar din padurea de pe dreapta in padurea de pe stanga. Erau porcusori mici si dungati, porcusori mai maricei si probabil si parintii si bunicii lor, fara colti de argint, sper. Inca o lectie ce ne invata sa vedem partea buna a lucrurilor - daca nu era madama de la GPS, nu prindea nici retina noastra instantaneul cu mistretii.

Ajungem, in final la hotel, curat, parcare, promitator. Intram. Prima problema: receptionera nu vorbeste engleza. Intreb daca stie germana, zice ca da. Incep sa vorbesc, se inroseste, nu prea era prietena nici cu germana. Intr-un final ne intelegem, ne da camerele, ne povesteste de orarul meselor si ne lasa.

Ah, dulce relaxare, unde mi-ai fost atatea luni? Insemnez in calendarul virtual: 29 decembrie 2008, prima zi din prima vacanta de iarna adevarata, din perioada mea adulta.

Pe parcursul zilelor ce au urmat hotelul s-a ridicat la inaltimea asteptarilor noastre, adica liniste, curatenie, mancare buna (cu exceptia unei supe si a unor chiftelute din cartofi, necomestibile).

Despre aventurile pe partie, va urma. Merita!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu